Iubire sau carieră?

Am zis să ofer o șansă unui băiat care m-a tot invitat să ieșim, dar cum eu eram îndrăgostită de „studentul la Litere” l-am refuzat. Am început să vorbim eu și acest băiat… dar eram neliniștită de parcă fac ceva greșit. Cred că toate am făcut „compromisuri” la un moment dat. Sună urât, știu! Dar prin „compromisuri” mă refer că am renunțat să idealizăm un om, așa cum făceam eu cu studentul meu. Deși, băiatul ăsta e frumos și are bani( așa cum zic prietenele mele😂) nu mă atrage în felul în care o făcea studentul. Banii nu mă interesează. A zis doamna profesoară de limba și literatura română atunci când am studiat „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” că intelectualii sunt săraci de cele mai multe ori, pentru că nu sunt interesați de bani. De altfel, și Ștefan Ghiorghidiu era sărac și probabil nu și-ar fi schimbat condiția financiară dacă n-ar fi fost unchiul său, Tache, precum nici tatăl său nu făcuse avere, ci preferase să se axeze pe activitatea academică.

Poate sunt sapiosexuală, pentru că mă atrag bărbații inteligenți. Adică mă excită mai mult o discuție despre istoria hormonilor, despre cum glandele endocrine au o mare importanță pentru problemele științei psihologiei, decât atunci când îmi spune băiatul meu că „plouă afară și e vreme de făcut dragoste”.  Oh, haide! Eu am fost doar stânjenită după replica asta, nicidecum incitată. Eh, depinde mult de persoană. Inteligența unui om mă face interesată de el, dar abia când decid că poate reprezenta și o potențială promisiune erotică, mă incită discuțiile inteligente. Țin să explic, ca să nu se înțeleagă altceva.😂

Sunt la modul: degeaba mă atrage corpul dacă atunci când deschide gura, îmi doresc să fi tăcut😅, că vorba aia, „dacă tăceai, filosof rămâneai”.  Acum vorbesc la mod general. Nu mă refer neapărat la băiatul cu care vorbesc.

Așa cum zicea prietena mea, ar trebui să mă distrez un pic și să nu mă mai gândesc atâta, dar nu pot… Încă visez la o iubire pură, acea iubire aventuroasă , dar în același timp credincioasă unul altuia. Dar cumva mă simt antagonistă cu așa ceva. Eu vreau o carieră, nu vreau să fiu în umbra unui bărbat. Majoritatea bărbaților iubesc femeia care e dispusă să le facă mâncare, să le spele, să procreeze. Dacă le spui că tu vrei să faci carieră și să te bucuri de el în timpul liber, nu de cratițe, o să spună că ești capricioasă și imatură.

Da! Pot găti, pot face copii, pot fi o soție model, dar doar dacă vreau, nu dacă mi se impune. Vreau acel gen de om care nu-mi spune că „așa trebuie”. Dacă eu nu vreau zi de zi să gătesc după ce vin de la serviciu, atunci să găsim o soluție împreună.

Vorbeam cu acest băiat căruia m-am decis să-i dau o șansă și mi-a spus:  „Vii pe la mine să-mi gătești.”. Eu i-am spus: „În primul rând, noi abia de-am vorbit de câteva ori la telefon și-n al doilea rând, eu nu gătesc.”.

„Te înveți.” a spus el.

„Păi tu ce ai să nu gătești?”

„Mă blochez în bucătărie.”

„Te înveți!”, i-am spus eu.

Păi eu nu aș putea să mă blochez? Eu trebuie să mă învăț, hă? Pentru că sunt femeie?

Poate da! Sunt capricioasă și imatură, dar cu imaturiatatea asta a mea o să fiu independentă și nu voi accepta un bărbat care nu-mi dă șansa să aleg, să mă facă să-mi doresc să-l răsfăț, să-l fac fericit, pentru că și EL MĂ FACE.

Îmi vorbește băiatul acesta de copii, însă nu m-a făcut să-mi doresc un copil. Eu nu vreau copii, pentru că e normal să ai, pentru că „cineva trebuie să aibă grijă de tine la bătrânețe”. Eu n-o să le cer copiilor mei, DACĂ O SĂ AM, să stea după fundul unei babe. Eu nu-mi planific să am un copil. La fel de bine pot trăi fără unul, eu vreau ca cineva să mă facă să-mi doresc un copil.

Iubirea dintre un copil și părinții lui e de nedescris… Orice om normal va simți un atașament imens pentru copilul său indiferent de cum a apărut.

Pe mine mă sperie să țin la cineva mai presus de mine… De asta spun adesea că nu vreau un copil. De aceea, vreau ca cineva să mă învețe mai întâi cum se simte o iubire mai presus de mine, să mă facă să-mi doresc un copil pentru că-mi dă bărbatul siguranța că totul va fi bine , pentru că și el m-ar iubi mai presus de el și că ar spune „te vreau pe tine și dacă tu nu simți să faci asta, e ok. O să găsim o soluție.”. Eu renunț la fixurile mele când renunță și el. Nu renunț la fixurile mele pentru că el nu vrea să renunțe!

Vorbesc de un ideal în iubire care probabil n-are înfăptuire… Probabil, o să am multe relații eșuate. Poate chiar o să fac un copil într-o zi, pentru că așa e „normal” și pentru că poate că am renunțat la idealuri. Nu spun că felul în care gândesc acum nu se poate schimba, dar sincer… n-aș vrea să accept normalitatea impusă de alții.

Idealul meu în iubire nu e să nu fac copii și să nu gătesc, ci ca bărbatul să accepte dacă eu nu aș vrea lucrurile astea… pentru mine, ca eu apoi pentru el să fac chiar mai mult.

Bineînțeles, dacă găsesc un om la fel de trăznit ca mine dornic să facă o carieră și  care să nu vrea copii și să trăiească pe salate, cafea și vin, nici nu mai e nevoie de atâta polemică.😂

Uneori, chiar simt că tot ceea ce vreau eu e imposibil, copilăresc. Simt că au dreptate părinții mei când spun că ideile astea ale mele sunt „fumurile tinereții”. Că o să renunț la idealuri ca să fiu normală, dar totuși voi ajunge din ce în ce mai nefericită, pentru că „normalitatea” lor a distrus ce mă făcea diferită.

Acum doi ani vedeam iubirea ca pe „boală” ce te face vulnerabil, ce te distrage de la scopurile tale. Vedeam iubirea ca o piedică pentru succes. Apoi am început să fiu curioasă, să fiu curioasă de felul cum se simte iubirea. Exact așa i-am spus studentului la Litere: „sunt curioasă să văd cum se simte iubirea”.

Uneori, îmi pare rău că nu renunț la ideea asta de iubire, că nu redevin acel „robot”, că nu mai sunt acea fată antisocială, axată doar pe cunoaștere. Și Nikola Tesla probabil vedea relațiile sociale ca pe o distragere.

Poză luată la prima căutare pe Google.😅

Informația o aveam deja în cap.😁

Înainte vedeam în fața ochilor doar matematică și informatică. Voiam să fiu cât mai bună. Acum ce vreau? Să termin o facultate? Toți termină facultăți, dar mai important e să știi. Vreau mai mult decât o diplomă ori, sincer acum, de multe ori relațiile cu oamenii ne distrag, ne fac comozi, ne fac să spunem „merge și așa, de ce să mă stresez atâta? îmi iau un job ca toată lumea, mă căsătoresc, fac copii, muncesc pentru o casă, pentru copii și vacanțe și aștept sfârșitul vieții de unde mă preia Dumnezeu ori satana”… 

Devenim comuni…

Sunt așa o ciudată!

Și dacă totuși găsesc acest om? Ce fac atunci?

Eu cred că nimic nu e veșnic, deci ce fac atunci când iubirea dispare și mai rămâne doar respectul? Și ce fac atunci când odată atins idealul, nu mai am un ideal? O să-mi pun frustrările în cârca unui copil așa cum fac mulți părinți? Știți că majoritatea problemelor care fac oamenii să meargă la psiholog se trag încă din copilărie? O viață în care ne simțim dezastre… 

Mi-au venit întrebările astea în minte și chiar n-am habar cum să răspund…

În definitiv, cea mai simplă variantă e să devenim roboți.😂

Mulțumesc celor care au citit prostiile pe care le scriu eu și mulțumesc Cerului pentru aceia care s-au și regăsit, pentru că astfel nu mă mai simt atât de singură. 

Nopți și zile de-a rândul frumoase!

Simțind că m-am pierdut…

Uneori simți că nu știi care-i sensul vieții…
În momentele scurte de fericire ori de-a lungul zilei încărcate cu obiective de lucru, cu acel cotidian din care simți că nu mai ieși, nu te gândești la „ce sens au toate?”.
Zilele trec, îți îndeplinești sarcinile și vin altele. Fericirea trece și viața trece… Totul trece și unii dintre noi ne gândim ce rost avem pe Pământ?! În lunga istorie a Universului, omul e doar o clipire de ploape și, totuși, eu și tu nu putem crede că prima și ultima noastră suflare pe acest Pământ nu fac vreo diferență și că după aceea ne pierdem pur și simplu în aleatoriu.
Vrem să credem în ceva.
Unii ne agățăm de religie, alții de știință, alții de karma. Alții spun că ei cred și în Dumnezeu și în știință, dar cumva tot trădezi una dintre ele, cel puțin așa simt eu. Pentru că știința caută dovezi exacte, iar credința se simte… Poate unii au găsit echilibrul, dar eu am devenit așa pierdută în căutarea unor dovezi care să ateste corectitudinea unei religii, pentru că ce face o religie mai bună decât alta?!
Mi-aș dori atât de mult să cred, să cred cu aceași tărie precum o făceam în copilărie.
Cumva știu că nevoia mea de a crede în ceva e egoistă, pentru că e izvorâtă din teama de moarte, pentru că da… mi-e teamă să dispar pur și simplu și nu pot concepe ca toți cei dragi mie să dispară! Nu pot!
Vreau să cred în ceva, fie că-i spun Dumnezeu ori Allah, vreau să cred…
Și totuși? Cum pot crede într-un Dumnezeu ce după dogma creștină cineva ar fi condamnat la moarte pentru simplul fapt că ar simți diferit, deși acel om poate are valori morale mai solide decât mulți creștini…

Cum să condamn la moarte veșnică un om care toată viața a vrut binele altora, dar a crezut în reîncarnare și nu într-un zeu atotputernic.

După Baptiști, mulți oameni ar trebui să fie în iad doar pentru că n-au făcut Botezul Nou-testametar… Și așa se spune și despre ei în alte cazuri.

Ce face o religie mai bună decât alta?

Nu mai pot crede în religie. Nu mai pot fi nici măcar credincioasă unei idei, pentru că eu nu mai am habar ce simt.

Măcar de aș fi credincioasă științei, dar nici măcar așa nu pot să fiu, pentru că nu pot concepe că n-am nimic special și că poate peste doar o sută de ani poate nici măcar specia umană nu va mai fi, darămite eu și că poate peste milioane de ani, voi fi expusă într-un muzeu, drept specia Homo Sapiens pentru cine știe ce altă specie ce a supraviețuit neprevăzutului și aleatorului acestui Univers.
Nu pot să concep că sunt doar o clipire, nimeni nu-i atent la clipirile din ochi…

În momentele de fericire nu mă gândesc la toate astea… Sunt fericită și atât, consum fiecare clipă ca pe un drog ce mai târziu o să-mi facă mai mult rău decât bine.
Precum consumam scurtele ieșiri de grup cu băiatul pe care-l plăceam.
Ce ciudată sunt?! Azi sunt tristă gândindu-mă la tot ce a fost „studentul la Litere” pentru mine și cum mă simt patetică ca o fată de 12 ani care se îndrăgostește pentru prima dată, da… și furioasă ca o femeie ce-și dă seama că și-a pierdut timpul.
Și totuși mă simt și vinovată ca fata de 19 ani ce sunt care mereu crede că e vina ei, că nu face ceva bine.

Și de la o îndrăgosteală prostească devin tristă, iar din tristețe izvorăsc toate acele întrebări existențiale și simt că înnebunesc, pentru că viața depășește orice film…
Filmele se inspiră din realitate și deși uneori sunt exagerate, tot viața e mai surprinzătoare, pentru că o simți cu toată ființa ta.

Mă simt ca personajul ăla bătut de soartă cu o viață de rahat și tot aștept momentul ăla grandios, dar nu mai vine…
Aici vine realitatea care te face să te mulțumești cu puțin, că alții au mai puțin și nici nu mai încerci să-ți depășești condiția pentru că devii comod cu situația…

Și apoi vine altă întrebare existențială! Dacă nu poți atinge Absolutul, ce sens au toate?
Și Absolutul nu există…


Totul e relativ!
Nimic nu e absolut corect și nimic absolut greșit.

De aceea, nu pot să-l condamn pe „studentul la Litere” că eu încă plâng după el… Cu siguranță că așa cum oamenii care văd din perspectiva mea îmi dau mie dreptate și oamenii care văd din perspectiva lui îi dau lui dreptate.

Dacă am fi într-un film în care să avem perspectivă obiectivă, omniscientă și omniprezentă, atunci spectatorii n-ar mai fi subiectivi și ar putea să aleagă obiectiv de ce parte să fie.

De asta, cel mai bun prieten al meu nu-l mai place pe „studentul la Litere”, căci vede doar partea asta de lume, partea mea.

Și cam în toate lucrurile e la fel.
Vedem des cum oameni judecă alți oameni, iar judecata lor din perspectiva lor poate fi corectă, nimic greșit, dar ceea ce ei nu știu despre situație ar putea să le schimbe cu totul percepția.

De asta ar trebui să nu judecăm, dar ne e imposibil uneori, pentru că noi doar vrem să ne descărcăm de energiile negative și cumva zugrăvim portrete negative.

Îl judec mult pe „studentul meu la Litere” că deși „voia doar să călătorească și nu voia o relație” mi-a dat speranțe. Poate totul a fost în mintea mea, dar și prietenii mei au văzut ce am văzut și eu și au considerat ce am considerat și eu, iar cum nu avem posibiliatea de a știi ce e și în sufletul lui, îl judec mult…
Pot fi condamnată pentru asta?!

Da… Fapta de a judeca merită condamtată, dar și aici e relativ. Depinde atât de mult de substrat…

Având toate cărțile pe masă pot fi iertată că judec, dar altfel și eu aș fi condamnată.

Condamnăm și judecăm și rănim pentru că am fost condamnați, judecați și răniți…
Totul e ralativ.


Chiar dacă atâtea evidențe îți dau dreptate, substratul poate să dea totul peste cap. Suferința ta e încă îndreptățită, pentru că nu ai știut… Și totuși cine e de vină pentru lipsa cunoașterii, a comunicării?

Totul e relativ…

Don’t Judge Me

Nu pierzi timpul gândind!

Dar să gândim e bine!

Străbăteam cu pași repezi asfaltul încălzit de Soarele toamnei și mergând priveam zenitul și mă gândeam: „Pare că nimic nu trece dincolo și totuși știu că e mai mult. Acolo e un infinit! ” și dintr-o dată m-am simțit foarte mică… prea mică.

Și starea asta m-a ținut și după ce am ajuns acasă… M-am simțit mică și neajutorată mult timp, dar am conștientizat la un moment dat că fiecare particulă din Univers influențează cumva acest echilibru prin energia pe care o eliberează în Univers.

Știați că s-a dovedit că masa vizibilă a unei galaxii nu are destulă gravitație ca să fie explicabil de ce nu se împrăștie?!
Ceea ce înseamnă că există mai multă materie decât putem vedea. Materie întunecată!

Mai știți?! În sufletul unui melancolic, acest aspect nu e ciudat, pentru că materia întunecată e, pentru el, toată energia interioară pe care o eliberează fiecare suflet în Univers.
Materia întunecată pentru un visător incurabil poate este dragostea, empatia, bunătatea.

Și revin!
Eu cred că dacă n-am reflecta asupra acestor aspecte într-o manieră profundă, nu am înțelege gravitatea acțiunilor noastre. Acțiunile noastre vin direct din interiorul nostru, ele arată energia pe care noi o avem în interior.

Eu cred că e bine să gândim, e bine să plângem uneori( chiar dacă de la vin:)).
Nu cred că este bine să ne plângem.
Însă sufletul omului tânjește după toate trăirile posibile.

Am crescut într-o familie în care psihologul e considerat un șarlatan, pentru că problemele se nasc din lipsă de ocupație.
Și poate așa este…
Dar ca fiecare aspect al lumii, depinde din ce parte privești! Nimic nu-i absolut rău și nimic absolut bun. Nimic nu-i absolut adevărat și nimic absolut fals. Depinde de perspectivă!

Dar într-o lume în care ocupația la care părinții își îndeamnă copii ține de minte mai mult decât de forța fizică, sunt de părere că foarte multe clacări emoționale au legătură mai degrabă cu lipsa timpului, a timpului petrecut frumos.
Cred că cele mai multe clacări emoționale determinate de noi înșine, sunt generate nu pentru că am avea prea mult timp, ci pentru că avem prea puțin…

Uneori simt că am creierul ghiveci, dar mai vreau puțin timp… încă puțin. Ziua se contopește cu noaptea și se formează șiruri ce se pierd în cești de cafea, cărți, cod, bac, admitere… Avem prea mult timp sau prea puțin? Poți să te condamni că vrei să-ți depășești condiția, dar totuși să mai ai și viață?
Trăim la țară! Ne mai ajutăm și părinții…
Toată lumea are așteptări, iar tu parcă nu mai ai timp.

A trăi un vis sau a trăi realitatea? Aceasta e întrebarea!

Viața se scurge inevitabil spre moarte.
Universul se pierde în entropie.
Entropia învinge!