Am zis să ofer o șansă unui băiat care m-a tot invitat să ieșim, dar cum eu eram îndrăgostită de „studentul la Litere” l-am refuzat. Am început să vorbim eu și acest băiat… dar eram neliniștită de parcă fac ceva greșit. Cred că toate am făcut „compromisuri” la un moment dat. Sună urât, știu! Dar prin „compromisuri” mă refer că am renunțat să idealizăm un om, așa cum făceam eu cu studentul meu. Deși, băiatul ăsta e frumos și are bani( așa cum zic prietenele mele😂) nu mă atrage în felul în care o făcea studentul. Banii nu mă interesează. A zis doamna profesoară de limba și literatura română atunci când am studiat „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” că intelectualii sunt săraci de cele mai multe ori, pentru că nu sunt interesați de bani. De altfel, și Ștefan Ghiorghidiu era sărac și probabil nu și-ar fi schimbat condiția financiară dacă n-ar fi fost unchiul său, Tache, precum nici tatăl său nu făcuse avere, ci preferase să se axeze pe activitatea academică.

Poate sunt sapiosexuală, pentru că mă atrag bărbații inteligenți. Adică mă excită mai mult o discuție despre istoria hormonilor, despre cum glandele endocrine au o mare importanță pentru problemele științei psihologiei, decât atunci când îmi spune băiatul meu că „plouă afară și e vreme de făcut dragoste”.  Oh, haide! Eu am fost doar stânjenită după replica asta, nicidecum incitată. Eh, depinde mult de persoană. Inteligența unui om mă face interesată de el, dar abia când decid că poate reprezenta și o potențială promisiune erotică, mă incită discuțiile inteligente. Țin să explic, ca să nu se înțeleagă altceva.😂

Sunt la modul: degeaba mă atrage corpul dacă atunci când deschide gura, îmi doresc să fi tăcut😅, că vorba aia, „dacă tăceai, filosof rămâneai”.  Acum vorbesc la mod general. Nu mă refer neapărat la băiatul cu care vorbesc.

Așa cum zicea prietena mea, ar trebui să mă distrez un pic și să nu mă mai gândesc atâta, dar nu pot… Încă visez la o iubire pură, acea iubire aventuroasă , dar în același timp credincioasă unul altuia. Dar cumva mă simt antagonistă cu așa ceva. Eu vreau o carieră, nu vreau să fiu în umbra unui bărbat. Majoritatea bărbaților iubesc femeia care e dispusă să le facă mâncare, să le spele, să procreeze. Dacă le spui că tu vrei să faci carieră și să te bucuri de el în timpul liber, nu de cratițe, o să spună că ești capricioasă și imatură.

Da! Pot găti, pot face copii, pot fi o soție model, dar doar dacă vreau, nu dacă mi se impune. Vreau acel gen de om care nu-mi spune că „așa trebuie”. Dacă eu nu vreau zi de zi să gătesc după ce vin de la serviciu, atunci să găsim o soluție împreună.

Vorbeam cu acest băiat căruia m-am decis să-i dau o șansă și mi-a spus:  „Vii pe la mine să-mi gătești.”. Eu i-am spus: „În primul rând, noi abia de-am vorbit de câteva ori la telefon și-n al doilea rând, eu nu gătesc.”.

„Te înveți.” a spus el.

„Păi tu ce ai să nu gătești?”

„Mă blochez în bucătărie.”

„Te înveți!”, i-am spus eu.

Păi eu nu aș putea să mă blochez? Eu trebuie să mă învăț, hă? Pentru că sunt femeie?

Poate da! Sunt capricioasă și imatură, dar cu imaturiatatea asta a mea o să fiu independentă și nu voi accepta un bărbat care nu-mi dă șansa să aleg, să mă facă să-mi doresc să-l răsfăț, să-l fac fericit, pentru că și EL MĂ FACE.

Îmi vorbește băiatul acesta de copii, însă nu m-a făcut să-mi doresc un copil. Eu nu vreau copii, pentru că e normal să ai, pentru că „cineva trebuie să aibă grijă de tine la bătrânețe”. Eu n-o să le cer copiilor mei, DACĂ O SĂ AM, să stea după fundul unei babe. Eu nu-mi planific să am un copil. La fel de bine pot trăi fără unul, eu vreau ca cineva să mă facă să-mi doresc un copil.

Iubirea dintre un copil și părinții lui e de nedescris… Orice om normal va simți un atașament imens pentru copilul său indiferent de cum a apărut.

Pe mine mă sperie să țin la cineva mai presus de mine… De asta spun adesea că nu vreau un copil. De aceea, vreau ca cineva să mă învețe mai întâi cum se simte o iubire mai presus de mine, să mă facă să-mi doresc un copil pentru că-mi dă bărbatul siguranța că totul va fi bine , pentru că și el m-ar iubi mai presus de el și că ar spune „te vreau pe tine și dacă tu nu simți să faci asta, e ok. O să găsim o soluție.”. Eu renunț la fixurile mele când renunță și el. Nu renunț la fixurile mele pentru că el nu vrea să renunțe!

Vorbesc de un ideal în iubire care probabil n-are înfăptuire… Probabil, o să am multe relații eșuate. Poate chiar o să fac un copil într-o zi, pentru că așa e „normal” și pentru că poate că am renunțat la idealuri. Nu spun că felul în care gândesc acum nu se poate schimba, dar sincer… n-aș vrea să accept normalitatea impusă de alții.

Idealul meu în iubire nu e să nu fac copii și să nu gătesc, ci ca bărbatul să accepte dacă eu nu aș vrea lucrurile astea… pentru mine, ca eu apoi pentru el să fac chiar mai mult.

Bineînțeles, dacă găsesc un om la fel de trăznit ca mine dornic să facă o carieră și  care să nu vrea copii și să trăiească pe salate, cafea și vin, nici nu mai e nevoie de atâta polemică.😂

Uneori, chiar simt că tot ceea ce vreau eu e imposibil, copilăresc. Simt că au dreptate părinții mei când spun că ideile astea ale mele sunt „fumurile tinereții”. Că o să renunț la idealuri ca să fiu normală, dar totuși voi ajunge din ce în ce mai nefericită, pentru că „normalitatea” lor a distrus ce mă făcea diferită.

Acum doi ani vedeam iubirea ca pe „boală” ce te face vulnerabil, ce te distrage de la scopurile tale. Vedeam iubirea ca o piedică pentru succes. Apoi am început să fiu curioasă, să fiu curioasă de felul cum se simte iubirea. Exact așa i-am spus studentului la Litere: „sunt curioasă să văd cum se simte iubirea”.

Uneori, îmi pare rău că nu renunț la ideea asta de iubire, că nu redevin acel „robot”, că nu mai sunt acea fată antisocială, axată doar pe cunoaștere. Și Nikola Tesla probabil vedea relațiile sociale ca pe o distragere.

Poză luată la prima căutare pe Google.😅

Informația o aveam deja în cap.😁

Înainte vedeam în fața ochilor doar matematică și informatică. Voiam să fiu cât mai bună. Acum ce vreau? Să termin o facultate? Toți termină facultăți, dar mai important e să știi. Vreau mai mult decât o diplomă ori, sincer acum, de multe ori relațiile cu oamenii ne distrag, ne fac comozi, ne fac să spunem „merge și așa, de ce să mă stresez atâta? îmi iau un job ca toată lumea, mă căsătoresc, fac copii, muncesc pentru o casă, pentru copii și vacanțe și aștept sfârșitul vieții de unde mă preia Dumnezeu ori satana”… 

Devenim comuni…

Sunt așa o ciudată!

Și dacă totuși găsesc acest om? Ce fac atunci?

Eu cred că nimic nu e veșnic, deci ce fac atunci când iubirea dispare și mai rămâne doar respectul? Și ce fac atunci când odată atins idealul, nu mai am un ideal? O să-mi pun frustrările în cârca unui copil așa cum fac mulți părinți? Știți că majoritatea problemelor care fac oamenii să meargă la psiholog se trag încă din copilărie? O viață în care ne simțim dezastre… 

Mi-au venit întrebările astea în minte și chiar n-am habar cum să răspund…

În definitiv, cea mai simplă variantă e să devenim roboți.😂

Mulțumesc celor care au citit prostiile pe care le scriu eu și mulțumesc Cerului pentru aceia care s-au și regăsit, pentru că astfel nu mă mai simt atât de singură. 

Nopți și zile de-a rândul frumoase!

Un gând despre “Iubire sau carieră?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s